Oricine ai fi, orice ai face, oriunde ai fi, INEVITABIL ajungi la rădăcină, la cauza problemei, la fața aparent ‘rea’, ‘monstruoasă’ și ‘buboasă’, în locul unde s-a creat rana, trauma, convingerea, DUREREA.
Durerea m-a speriat îngrozitor, un sfert din viață, încât ajunsesem să-mi doresc să nu mai știu că există, să nu o mai văd, ci doar să mă păcălesc inconștient, să o ascund atât de bine sub masca de pozitivism și sub o atitudine frumos decorată și parfumată.
La bază sunt un copil trist, care, ulterior, ani de zile, m-am simțit amenințată de oameni, și am simțit durerea deconectării de mine și de ceilalți.
Primii 18 ani i-am trăit acasă cu ai mei, părinții dragi, care mi-au fost ghizii cei mai importanți, în prima parte a vieții.
Copilăria mea nu a fost deloc roz, părinții mei nu s-au înțeles, violența tatălui meu către mama mea a existat major, nu pentru că nu se iubeau, ci pentru că era singurul instrument care îl știa ca să-și manifeste nemulțumirile, frustările, neîmplinirile. Doar cu durere la durere. Frustrare la frustrare. Nefericire la nefericire. Iar eu, copilul, nu înțelegeam ce se întâmplă, căutam alinare, confirmare că totul va fi bine.
Una dintre măștile mele de supraviețuire, de apărare, de ieșire forțată din durere, pe care mi-am pus-o a fost cea de pozitivism, optimism, dus la extrem de multe ori, cu atitudinea că totul este bine și, întotdeauna, în căutarea finalului fericit.
O altă armură a fost aceea de a masca adevărul, de a mușamaliza nefericirea, rușinea și dezamăgirea, de a fi o mincinoasă, atât cu mine, cât și în relație cu ceilalți. Adică îmi era greu să identific ce se întâmplă cu mine, nu știam să-mi recunosc emoțiile și să le numesc, încât toate mergeau fie în categoria ‘bine’, fie ‘rău’.
Cu aceste două măști am ascuns ‘atât de bine’ adevărul familiei mele, încât la 18 ani, când ai mei au divorțat, prietena mea cea bună din liceu a fost șocată când a aflat. Iar cele două întrebări ale ei foarte puternice m-au marcat, pentru că le-am deslușit misterul mult mai târziu:
“1. Cum Sofi? Ai tăi divorțează? Eu știam că sunt bine, că se înțeleg și de fiecare dată când îi vedeam totul era ok între ei. 2. Cum ai putut să nu-mi spui atâta timp?”.
Adevărul e că cea mai mare problemă, cea mai mare durere din copilărie, m-a determinat să fac una dintre schimbările importante din viața mea de adult.
Acum 6 ani am ajuns să trăiesc prea multă durere – fizică, emoțională și spirituală, mult prea intensă pentru a o mai putea ignora.
Cel mai important motiv nu mi-a fost clar sau la îndemână, până când… nu mi-am pus atenția intenționat să intru în propriul proces de introspecție, ghidată la acea vreme de un psiholog.
Am plecat în căutări disperate spre trecut, pentru că voiam să înțeleg și să găsesc răspunsuri la întrebările “de ce eu”, “de ce trebuie să sufăr atât”, “de ce atâta furie, rușine, dezămăgire”, “de ce atâta durere”, “de ce nu mai simt”, de ce, de ce, de ce.
În momentul în care m-am întors cu intenție spre trecut efectul imediat a fost faptul că mi-am dorit să-l văd pe tatăl meu și să reîncep o relație cu el, după 15 ani în care nu ne-am văzut și vorbit, 15 ani de inexistență din viața mea fizică.
Așa am ajuns ulterior să fac pasul să divorțez din propria căsnicie, după 12 ani de trăit împreună, cu frumuseți și provocări, în care am creat un copil minunat, pe care îl creștem tot împreună, dar separat :).
Divorțul a fost unica soluție, după multe alte încercări. Spun asta, pentru că, în continuare, cred cu tărie că separarea NU este singura soluție într-o relație.
Și da, odată cu această schimbare, am cunoscut întunericul mai mult decât aș fi vrut să-l cunosc.
Au urmat 5 ani cu sute de ore de introspecție, citit, scris, terapie individuală, de grup, multe alte tehnici și întâlniri de conștientizare de sine, vindecare și autocunoaștere.
Îmi doream să mă înțeleg și să transform situațiile cele mai dureroase din viața mea.
Așa am căpătat sens și direcție spre a mă înțelege mai bine și a face alegeri pentru viața mea, nu doar pentru supraviețuire.
Și nu spun asta pentru că am epuizat lucrul cu propriile mele umbre, însă m-am împăcat cu faptul că oricât de dubioase, nebune sau defecte pot fi ele, sunt parte din procesul ăsta prea fain ca să nu merite trăit, pe nume viață.
Iar asta mi-a reamintit cât de mult iubesc profunzimea, să cunosc mai întâi cauzele problemelor mele, ca mai apoi să le înțeleg, accept și iubesc, pentru că în spatele fiecărei probleme se află un DAR = o VALOARE.
De exemplu, problema mea de a fi o mincinoasă, de a ascunde adevărul meu, care mă durea îngrozitor pe dinăuntru, ascundea darul meu, valoarea cea mai de preț, Autenticitatea mea.
Autenticitatea este valoarea mea primordială și înseamnă să fiu sinceră cu mine și să spun ceea ce gândesc, fără scuze, cu fermitate și blândețe către ceilalți. Și da, este un antrenament continuu, care nu îmi iese de fiecare dată, dar asta e frumusețea și procesul vieții, să învăț continuu.
Surprinzător asta m-a condus să-mi descopăr pasiunea și vocația, acel ceva ce l-aș face continuu, fără încetare, pe care nici nu simt că muncesc, doar mă joc, adică…
să ghidez și să motivez oamenii să se (re)descopere pe ei, dincolo de orice mască, lentilă sau filtru de protecție și supraviețuire, și să-și pună în valoare talentele, darurile, ca să trăiască viața lor pe bune, care să-i împlinească, adică…
viața trăită în Valorile, De ce-ul – Menirea, Abilitățile unice și Autenticitatea lor.
Lucrez cu oamenii prin intermediul celor 2 pălării, prima este de om de comunicare și branding personal, iar cea de-a doua de antrenor al autenticității.
Te descoperi și te transformi pe tine când îți construiești conștient brandul tău personal.
Te susțin în programul BrandSelfing să ai un brand personal autentic cu o strategie de expert:
- Îți depășești teama de a fi vizibil(ă), de a ieși în față, offline sau online.
- Îți depășești sindromul impostorului – “cine sunt eu ca restul lumii să mă vadă sau să asculte ce am de oferit”.
- Conștientizezi că este mai întâi despre tine și cine ești,
- Iar, după aceea este doar despre ceilalți și despre ceea ce primesc ei în relație cu cine ești.
- Primești o strategie de marketing solidă și simplă! pentru a-ți crește vizibilitatea și pentru a te poziționa ca profesionist, fără să te simți auto-promoțional.
Ce spun oamenii despre ce primesc în preajma mea 🙂
“Uneori nu doar oamenii trebuie să meargă la ”psiholog”, ci și companiile, iar Sofia face o treabă excelentă în direcția aceasta. Doar înțelegând oamenii, îi poți acompania în propria transformare, iar pentru asta Sofia e un facilitator și îndrumător perfect.” – Daniel
“Călătoria spre interior este o călătorie ca oricare alta. Experiența e amplificată de ghid, de cunoașterea lui și de dăruirea cu care te acompaniază. M-am simțit în mâini sigure, alături de Sofia, capabilă să vadă drumul, chiar și atunci când nu era foarte multă lumină.” – Irina
“Întâi de toate vreau să îți mai spun o dată că pălăria de coach ți se potrivește mănușă. Obiectivul ședințelor noastre a fost să identific cumva acel ceva care să mă diferențieze pe piața muncii, fiind în plin proces de reconversie profesională. Am plecat de la supoziția că self branding-ul este o laudă de sine mai mult decât un proces de autodescoperire la granița între marketing și psihologie.
Îți mulțumesc pentru delicatețea și răbdarea cu care mi-ai explicat procesul. Îți mulțumesc pentru fermitatea cu care ai urmărit obiectivul cu mine pentru că m-ai învățat să fiu asumată în decizii legate de traseul profesional. Adică să fac alinierea între minte, gură și suflet.
Dar mai ales îți mulțumesc că ai sărit în ajutorul meu ca un pompier fără să cer pentru că ai intuit că nu mai aveam puterea să o fac. Mulțumesc pentru energia ta, oamenii pe care i-am cunoscut prin intermediul tău, pentru că mi-ai fost ghid bun într-un moment greu către luminița de la capătul tunelului.
M-ai întrebat într-un exercițiu care sunt cele 3 calități ale mele pe care le văd alții la mine: reziliența, pasiunea, generozitatea. Nu le vedeam, acum le văd. Cele 3 cuvinte prin care eu te descriu: asumată, empatică ( generoasă ), curioasă ( să știi, să înveți, să faci). Mă felicit că te-am găsit!” – Maria